Vreau sa stiu de ce lumea e verde si linistita si amara si de ce omul trebuie sa simta asa mult si de ce pomii si masinile cresc in fiecare zi si isi schimba forma si culoarea si fac alt sunet si de ce mor in fiecare zi pasari si insecte cand ar putea sa moara doar masinile din sufletele oamenilor.

o scrisoare banală la Poșta română

Am avut astăzi, a tzâșpea experiență neplăcută cu Poșta Română. Poșta prin care toate scrisorile ajung impecabil si cu viteza fulgerului la destinatar. In vis. In visul meu, când trimiteam cu emoție vederi de prin strainătăți apropiaților din țară, din care au ajuns doar câteva exemplare la destinatar. Și în visul nostru, atunci când mergem și punem cate un plic, chiar daca suntem dezamăgiți sistematic: unei doamne i-au ajuns toate pozele îndoite (chiar dacă o mână grijulie le-a învelit într-o pungă să nu se udeși le-a captușit și cu un carton subțire, să stea drepte), unui domn i s-au udat copiile xerox trimise fiului sau prin recomandată... Atâtea și atâtea istorii ale dezamăgirii pe care ni le oferă această instituție, istorii la care se mai adaugă și istoria plicului meu pe care l-am primit deschis.

Ceea ce e diferit în aceasta istorie a mea cu plicul este faptul că nu l-am primit în cutia poștală, ci am fost sunat pe telefonul personal, chemat la oficiul poștal din comuna unde am domiciliul și supus unei mici proceduri umilitoare. La început, am fost rugat să verific dacă din plic nu lipsește nimic. „Așa a ajuns la noi, mi se spune.” Responsabila îmi explică, jenată, că acel cineva care l-a desfăcut spera să găsească bani, plicul fiind unul trimis ”din afară”. Încep să îmi inchipui persoana care mi l-a manipulat, probabil o femeie în uniformă albastră, cu un pic de burtă si o geantă maro din piele tăbăcită cu cataramă. Nu se poate, imi spun, stereotipul ăsta e deja trecut de mult, trebuie să fi fost un tip chel, cu fața brăzdata și îmbrăcat sport, care a simțit consistența ademenitoare a plicului. Îmi închipui apoi privirile lui suspicioase și pripa cu care rupe sigiliul și îi scoate, precipitat conținutul. Apoi mica dezamăgire de a nu fi găsit nici un ban, doar hârțoage în altă limbă și din nou dezamăgirea locului gol dintr-o foaie unde fusese atașat un cec, apoi micul film cu încercarea de a depune cecul în contul propriu, dacă ar fi avut norocul ca cecul să se mai fi aflat în plic...

Toate astea îmi par rupte dintr-un scenariu complicat de film... eu eram însă cu un proces verbal în față și asaltat de privirile neliniștitei ale responsabilei care urmărea ce completez la rubrica ”pretenții ale părții vătămate”, adică eu. Nu voiau să aibă probleme, fusese un control „de sus” și se făcuse mare scandal pe seama plicului meu desfăcut. Așa vă trebuie, v-au prins, iar eu sunt un caz fericit care și-a primit, prin minunea unui control, corespondența.

Acum înțeleg de ce nu iși mai scriu tinerii scrisori, cum se practica „pe vremea noastră”. Nu internetul si yahoo messenger sunt de vină! Ci serviciile de rahat ale poștei române care îți fură vederile cu Paris sau Verona, care îți desface plicul sperând să găsească lucruri de valoare, care iți introduce doar pe jumătate dosarul îndoit în orificiul cutiei poștale, în scârbă, trimis cu regim special, în care aveai un act, sau o fotografie!